 Kaari_S.ModeratorDin: cluj:D
Postari: 3274
|
|
Prolog
~Adyna_45~
Eu sunt Rekha, una dintre cele doua ultime descendente ale vampirilor puri.Eu si sora mea suntem ultimele doua de pe acest Pamant care mai purtam in vene sangele pur al vampirilor, care nu avem de ce ne teme de soare, care bem sange de om pentru a ne hrani, care ne putem ascunde forma nocturna oricand dorim.Eu si eu si sora mea ne intelegeam foarte bine in copilarie.Parintii nostrii, Jar si Mara, ne iubeau foarte mult.Am fost o familie fericita pana cand, intr-o zi, acei vampiri pradatori au patruns in Conacul nostru.Eram obisnuiti ca pradatorii sa fie diurni nu nocturni asa ca noaptea nu aveam nicio grija.Banditii au atacat noaptea.Am fost luati prin suprindere.Mama si tata au luptat cu ei dar au fost coplesiti numeric.Mamei i-a fost sfasiata inima iar tatei cutia craniana.Au murit pe loc.Banditii stiusera cum si unde sa ii loveasca.Au incercat sa ne ia si pe noi.Ne-am luptat si am reusit sa scapam dar nu inainte de al musca pe seful bandei lor.L-am insemnat.Aveam sa fim protejate de el dar sangele de vampir se pare ca nu ne facuse prea bine.Eu am ramas paralizata, sora mea a intrat in coma.Am stat acolo, eu plangand si sora mea dormind, timp de 3 zile si 3 nopti.Cand am iesit in sfarsit din acea stare de paralizie iar cand sora mea s-a trezit am inceput sa cutreieram orasul ca sa gasim un loc unde sa stam la caldura si unde lumea sa ne iubeasca dar...culoarea pielii noastre si forma si culoarea ciudata a ochilor nu ne-au ajutat prea mult.Toata lumea se ferea de noi de parca eram contaminate cu o boala contagioasa de care se puteau molipsi din clipa in clipa.Pana la urma ne-am dat seama ca aveam sa ramanem singure...singure pentru eternitate.Eram foarte mici.Aveam frageda varsta de 5 ani cand paritii nostrii au fost ucisi.Desi nu am fi crezut niciodata...nu aveam sa trecem vreodata peste cele intamplate si peste greutatile copilariei noastre.Au trecut 13 ani de atunci.Astazi suntem majore si la fel de singure.Un baiat mai vine din cand in cand si ne da cateva paturi si niste haine de schimb.Am incercat sa ne angajam dar nimeni nu ne-a vrut.Toti se temeau de noi...in afara de acel baiat.Numele lui e Ankoku.E foarte aratos.Parul lui negru ca noaptea si ochii de un albastru galactic contrasteaza perfect cu pielea alba ca spuma laptelui.Buzele rosii si mereu zambitoare completeaza chipul lui perfect.E destul de inalt si modest.Se imbraca cu gust, adesea purtand o pereche de blugi si o bluza ce se muleaza perfect pe abdomenul lui bine lucrat.E foarte simpatic si glumet iar bunatatea de care da dovada ne uimeste, desi avem amandoua convingerea ca stie ce suntem cu adevarat.De mult timp eu il visez cu ochii deschisi si pare-mi-se ca si sora mea.Suntem indragostite de el dar negam asta fara nici cea mai mica remuscare.Doar e in caracterul vampirilor, nu?Dar ce rost are sa va intreb pe voi, muritorilor, ce e in caracterul vampirilor si ce nu?Nici unul.Sa ne intoarcem la Ankoku.Adesea el ne priveste indelung si ramane cu ochii pironiti asupra uneia dintre noi.Pare adancit in visare.In ciuda faptului ca suntem identice, el ne deosebeste fara nici cea mai mica greutate.Eu cred ca nici noi nu-i suntem indiferente lui dar ii e greu sa se hotarasca cine e cu adevarat aleasa.Eu ma inteleg cel mai bine cu el, de cand l-am cunoscut facem farse impruna.Sora mea prefera sa stea si sa viseze cu ochii deschisi in timp ce eu imi practic talentele si il impresionez pe Ankoku.Totul e perfect pana cand intr-o zi...totul se rastoarna.Acea zi este ziua de azi.Azi e ziua mea si a surorii mele.Ankoku ne face un cadou micut, modest, dar totusi foarte semnificativ pentru amandoua.Noi desfacem pachetelul si inauntru gasim o poza cu doua fete ce semanau foarte bine cu noi.Ele ne priveau din rama de alama cu ochii lor rosii si cu pupila trasat doar ca o dunga in mijlocul irisilor, cu parul argintiu zburlit si cu buzele subtiri alungite intr-un zambet.Pielea lor alba parea cadaverica dar ele erau totusi fericite.Parea ca erau lipsite de griji.Am recunoscut imediat poza.Ankoku ne-o facuse acum 3 luni si o luase cu el.Se pare ca folosise un aparat cu plasma caci altfel vampirii nu apar in poze.Asta dovedea din nou ca stia ce suntem cu adevarat.
~Kaari-chan~
Ma numesc Korekha si, dupa cum probabil ati aflat deja de la sora mea, ma numar prin ultimii descendenti ai vampirilor puri. Am sa trec peste detaliile pe care le-ati aflat deja despre vampirii puri. Eu si eu si sora mea ne intelegeam foarte bine in copilarie, fiind nedespartite, pana cand Conacul nostru a fost atacat de acei ingrozitori vampiri si ne-au omorat intreaga familie. Eram asa ingrozita incat nici macar nu imi reactiona corpul. Imi doream sa ma misc, sa tip dupa ajutor, sa fac orice, numai sa nu fiu neputincioasa in fata acestor bestii. Increderea in sine reprezinta esenta eroismului, doar ca, din nefericire, mie imi lipsea acest element esential.Si daca stau bine sa ma gandesc, si acum imi lipseste. Frica este principala sursa a superstitiei si una dintre principalele surse ale cruzimii. Invingerea fricii este inceputul intelepciunii, insa eu sunt departe de a ajunge inteleapta. Devenim corecti, facand fapte corecte, devenim temperati comportandu-ne temperat, devenim curajosi facand acte curajoase. Recunosc, era si vina mea pentru ca am fost fricoasa, nu am avut curaj sa imi infrunt soarta, insa pot afirma cu usurinta ca urasc cu toata fiinta mea acele creaturi. Am incercat timp de 13 ani sa gasesc razbunarea perfecta, si mi-am dat seama ca marile realizari sunt atinse nu prin putere ci prin perseverenta, dar tot lipsea ceva. Nu gaseam planul perfect nicicum. Nu am dat gresi. Pur si simplu am descoperit 1000 de idei care nu functioneaza. In 13 ani nu am facut altceva decat sa ma gandesc la clipa aceea groaznica, dar mi-am dat seama ca am fost prea aspra cu mine insami. Uneori, chiar si sa traiesti e un act de curaj, si mi-am dat seama ca ar trebui sa fiu multumita deoarece corpul meu nu raspundea comenzilor, caci as fi putut comite o greseala fatala.Oh! Cred ca,la fel ca de obicei, am cam exagerat putin [mai mult] cu lungimea descrierii sentimentelor mele fata de acele bestii. Lasand sentimentele de ura, urmeaza iubirea. Ankoku se numeste. Este de-a dreptul mirific. Este frumos, are parul brunet si ochii de o culoare albastra foarte intensa. Dupa ce ne-am revenit am incercat sa ne gasim un adapost, loc unde sa stam la caldura si unde lumea sa ne iubeasca, dar oamenii se speriau de noi si ne respingeau. Toti, inafara de Ankoku.El ne intelege, ne viziteaza, stie aproape totul despre noi, mai putin faptul ca noi suntem indragostite de el. Negam cu inversunare acest lucru, si nici nu aveam de gand sa recunoastem prea curand.Astazi este ziua mea de nastere, si implicit si a surorii mele. Ankoku ne-a facut un cadou mirific, dar care avea sa creeze un conflict intre mine si sora mea. Acel cadou consta intr-o poza cu noi. La inceput credeam ca e facuta pe calculator,caci tehnologia de azi este foarte avansata, insa in scurt timp mi-am dat seama ca nu puntea iesi asa perfecta ,indiferent de cat de mult s-ar stradui autorul ei si oricat ar fi de talentat.Era o fotografie facuta cu un aparat cu plasma, caci in poze obisnuite nu aparem. Apoi mi-am amintit ca poza era facuta acum 3 luni cand eram fericite ca ne sustine, chiar daca avem pielea si ochii mai ciudati si ne hranim cu sange de om. Dar lui nu ii pasa.
----------------------------------------------------------------------------------------------
Capitolul 1
~Korekha (Kaari-chan)~
Nu ii pasa cum aratam…Ne considera prietene adevarate datorita comportamentului nostru. Pana acum nu ne-am certat, insa cu siguranta nu va fi incantat daca va afla ca l-am urmarit de multe ori, si nu ne aflam din intamplare in apropiere cand avea nevoie de noi, salvandu-l oricand avea nevoie. Nici nu era nevoie sa ii ranim pe cei care voiau sa ii faca rau. Doar ne faceam aparitia si fugeau speriati. Nimeni nu ar fi luptat in continuare cu el fiind aparat de niste monstruozitati care par periculoase. Desigur, in realitate noi nu suntem periculoase, dar ei nu aveau de unde sa stie. De multe ori l-am vazut povestind cu un baiat cam de aceiasi inaltime cu el, insa nu i-am dat nici o importanta acestui fapt. Daca era ceva important, cu siguranta ne spunea el. Unul din singurele lucruri de care imi era teama avea sa se adevereasca. Nu trebuie sa te lupti prea des cu un singur inamic pentru ca astfel va invata arta razboiului de la tine, iar din fericire l-am invatat asta si pe Ankoku.Trebuia sa il invat sa nu aiba incredere in oricine, dar acum e prea tarziu. Era pasnic, stia ca atata timp cat oamenii vor folosii violenta pentru a combate violenta, aceasta va exista intotdeauna printre noi, si daca va lovi pe cineva, acel cineva il va lovi inapoi si nu va rezolva nimic. Timpul trece,dar ranile raman,asa ca mai bine sa fi precaut. Eu inca nu am uitat ce au facut acele persone cu parintii mei…Timpului… nu-i tremura niciodata mainile. Isi plimba incet cutitul pe fetele noastre ca un criminal în serie îndragostit de ceea ce face. Ma bucuram ca exista Ankoku…fara el, eram singura,iar singuratatea si sentimentul de a nu fi dorit reprezinta cea mai teribila saracie. Exista multa suferinta in lume…cea fizica, materiala, mentala . Suferinta unora este de obicei rezultatul lacomiei si dorintei de a rani a altora . Cea fizica este cea cauzata de foamete, lipsa unei locuinte sau cea provocata de tot felul de boli, insa pe mine nu ma afecta asta, chiar daca duceam lipsa de aproape toate aceste aspecte. Cea mai mare suferinta a oricarei persoane, indiferent daca este om, vampir sau orice altceva ,nu este cea fizica, ci este cauzata de singuratate, de lipsa iubirii si a prieteniei. Din fericire, Ankoku avea incredere in mine si aveam incredere in el, caci prietenia se termina acolo unde incepe neincrederea. Nu duceam lipsa de prieteni…Ankoku imi era de ajuns, caci am invatat ca adevarata prietenie nu consta in numarul de prieteni , ci in devotamentul si valoarea lor…La ce bun atatia prieteni? Unul singur e de ajuns, daca ne respecta si ne iubeste. E mai bine sa ai un singur prieten bun, sincer, devotat, care te iubeste cu adevarat, decat sa te incojori cu prea multi care iti sunt prieteni doar cu numele. Eu stiam asta, iar Ankoku avea sa o afle curand.
~Rekha (Adyna_45)~
Dragostea...ce sentiment! Uneori imi e greu sa deosebesc prietenia de dragoste, furia de ura, ura de gelozie. Toate sunt atat de asemanatoare dar totodata atat de diferite si de greu de suportat. Desi incerc sa dau impresia de superioritate si inteligeta, sora mea este adevaratul geniu in toata aceasta ecuatie. Ea poate vedea dincolo de aparentele sentimentelor, poate strapunge cu gandirea orice simtire, oricat de puternica. Ea are o minte agera si un suflet deschis, poate simti sentimente pure, iar curajul ei, chiar daca dispare, este mereu prezent. Stiu ca a sunat ca o contradictie dar chiar asa este. Ea, spre deosebire de mine, poseda adevaratul curaj. Una e sa nu iti fie frica, asa cum mi se intampla mie, si cu totul alta e sa tremure pantalonii pe tine (metaforic vorbind) dar totusi sa ai puterea de a te infrunta pe tine insati.
Ziua de astazi...ziua noastra...cadoul...ochii lui...toate ne umplu inimile de speranta. Dar noi simtim, in adancul sufletului nostru, ca nimic nu va mai fi asa cum a fost inainte. Toate se vor schimba...si avem amandoua o vaga presimtire ca nu in bine. Suntem convinse ca raul incepe chiar acum. Baiatul acela...cel cu care l-am vazut pe Ankoku de atatea ori...Ochii nostri ageri il zaresc dupa coltul unui bloc. Nu isi da seama ca este urmarit. Dintr-un buzunar interior al hainei scoate incet un obiect ascutit si sclipitor. Poate un puukko...cine poate sti? Obiectul sclipeste in razele palide ale soarelui din aceasta zi. O amintire fugara imi strabate gandurile. Nu! El nu poate fi...sau poate?
~Flashback~
-Arta razboiului, dragele mele, este un lucru pe care orice vampir, fie el pur sau semipur, trebuie sa-l stie. Voi, fiind ultimele descendente ale unei rase nobile de vampiri, trebuie sa le cunoasteti si sa le aplicati precum amaratii de oameni trebuie sa respire, ne informa mentorul nostru, ultimul vampir care supravietuise dupa pradarea conacului nostru. Lucrul ciudat este ca el nu supravietuise datorita calitatilor sale de luptator, ci norocului chior de care avusese parte. In noaptea repectiva el fusese trimis sa curete beciul si adormise acolo! Va puteti imagina ce ofensate am fost cand am descoperit ca cineva atat de neimportant supravietuise?
-Si cum, draga domnule, ne poti tu ajuta sa o cunoastem? La fel de bine cum i-ai ajutat pe parintii noastri sa scape? Nu, multumim! Ne lipsim! Ne va fi mult mai usor sa invatam singure, decat de la un tradator ca tine! Nu-i asa, Korekha?
-Ai dreptate, surioara! Tradatorul asta merita o bataie buna, ma aproba sora-mea. Intr-o fractiune de secunda, inainte ca individul sa-si dea seama ce se intampla, am sarit si l-am atacat. Sora mea i-a plasat un picior in stomac, iar eu unul in cap. Facand acestea, fara sa ne dam seama, l-am salvat atat pe el, cat si pe noi. Chiar in momentul in care ne-am lasat in jos ca sa-i mai dam una, iar el s-a chircit de durere, pe deasupra capetelor noastre a zburat un cutit lung, cu lama curbata, cu manerul incrustat cu rune. S-a infipt in peretele din spate, la cativa centimetri departare de capetele noastre.
~End of Flashback~
Cutitul arata identic cu cel din amintirea mea. Poate ca este vorba de o secta, sau poate vorbim de aceeasi persoana sau familie. Cert este ca, anticipandu-i planul tradatorului, ne punem in miscare. Eu ma apropi de brunetul nostru vesel si ii fac semn surorii mele sa se posteze inspatele lui.
-Ankoku, nu vrei sa mergem de aici? Am auzit niste zgomote ciudate si nu vrem sa riscam un conflict cu niste oameni insolenti, ce ar putea banui ca am venit aici pentru a-i supara sau a le provoca suferinta.
-Dar ce te-a apucat, Rekha? Din cate imi aminteam, tu erai prima care sarea la bataie cand avea ocazia, zice baiatul privindu-ma cu suspiciune.
-Da, dar tu erai aparat. Acum, dupa zgomote, sunt ingrozitor de multi omameni, cel putin patruzeci. As avea nevoie si de ajutorul lui Korekha iar tu ai ramane neprotejat, ii ofer eu un argument pe care, apropo, aproape ca nu-l credeam nici eu.
-Bine, fie! ceda el. Sora mea a continuat sa mearga in spatele lui iar eu l-am luat de mana si l-am tras dupa mine. Amandoua ne-am incordat auzul si, de departe, am auzit o injuratura urata adresata noua in greaca veche, cea de pe timpul lui Ptolemeu. La fel ca in amintirea mea, cutitul se infige in perete, modelele sunt aceleasi si, ca prin minune, am surprins semnul facut de coltii mei pe lama de argint, in momentul in care l-am insemnat. Doar eu si sora mea am fi fost capabile sa vedem acea urma. Un lucru este clar: este fix acelasi cutit.
***
asteptam critici, observatii, comentari si , daca meritam, laude...
_______________________________________
|
|
